La început a fost basmul.

Trebuia poate început cu ”a fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti”, dar ceea ce vă voi istorisi, chiar dacă de atunci au trecut veacuri, s-a întâmplat în viitor. Cum vine asta? Închipuiți-vă orice, dar să nu concepeți că lumea basmelor ar fi asemenea cu lumea noastră, căci „precum în Basme așa și pe Pământ” nu are și reciproca valabilă. În comun au cerul sau, mai bine spus, sunt una alteia cer. În rest, aveți toată libertatea să vă imaginați ce și cum vreți, ca la începuturile începuturilor. Dar să lămurim lucrurile, pe rând!

Lumea basmelor e până la un punct ca și cea a oamenilor, doar nițel mai stranie. Veți vedea. Acolo trăiesc deopotrivă oameni, animale, păsări și insecte, fără mare deosebire de rang. Să nu vă așteptați că aici lucrurile ar arăta neapărat altfel, că viața ar fi musai fabuloasă, că personajele ar fi extraordinare prin definiție și s-ar întâmpla numai minuni. Întocmai ca și pe Pământ și acolo e multă frământare. Întocmai ca și pe Pământ și acolo viața e fabuloasă, personajele sunt extraordinare și se întâmplă minuni la tot pasul. Vi se pare că mă contrazic, dar e doar o senzație. Așadar, nu uitați toate acestea nici o clipă, altfel veți judeca strâmb, ori lumea în care trăiți, ori pe cea a basmelor!

Imperiul basman cuprinde totalitatea basmelor-continent, a arhipelagurilor-povești, insulele-republici și recifurile-falanstere cu istorii independente, plus atolurile pustii unde sunt așteptațe să naufragieze personaje care să le trăiască o poveste. Despre lumea terestră presupun că știți mai multe, dar pot să mă și înșel.

Istoria noastră începe în Palatul Imperial al Viselor mai ieri, deoarece în basm acțiunea se petrece întotdeauna în trecut, chiar dacă pentru noi vremurile acelea n-au venit încă. Asta era și problema personajelor: voiau să prindă prezentul din urmă, mai ales că mulți dintre ei prefigurau eroii de mâine. Cum să reprezinți viitorul și oamenii să te pomenească la trecut?! E cumplit să trăiești numai în trecut, dar așa sunt oamenii nemiloși cu eroii lor. Între noi fie vorba, cine este o amintire mai poate fi așteptat?

Palatul Imperial al Viselor ar trebuit să se numească de fapt Palatul Imperial din Vis, pentru că el apare doar atunci când visezi, altfel nu există. Cei care rămân treji, lucizi, nu au niciodată acces în interiorul lui. Nu e musai să visezi în somn, mulți curteni erau dintre cei care visau cu ochii deschiși, de altfel așa se și deosebeau somnoroșii de vizionari, după cum aveau sau nu ochii închiși.

Marea Sală a Iluziilor găzduiește Tronul Închipuirii pe care împăratul fantasma basmele destinate oamenilor. Când istoriile se coceau în lumea Basmaniei, împăratul Băsmuitorul Cel Cumplit le închega într-un vis din care albimuzele culegeau nectarul poveștii pe care-l depuneau apoi în fagurii imaginației din mințile oamenilor. Necazul era că în ultimii ani cei de pe Pământ nu mai doreau povești și atunci ele se stricau în mintea împăratului provocându-i coșmaruri. Medicii au dat invariabil același diagnostic: intoxicație cu vise neculese! Suferința împăratului era dublă, pe lângă chinurile provocate de coșmaruri se frământa și să găsească o rezolvare la faptul că oamenii încetau, rând pe rând, să mai creadă în povești. Din ce în ce mai puțini mai credeau în basme și în eroii lor, de aceea nici nu și le mai doreau. Situația s-a agravat și mai rău. De ceva timp împăratul nici coșmaruri nu mai avea. Nu mai visa absolut nimic în afara lucrurilor cotidiene!

Băsmuitorului i se spunea Cel Cumplit nu pentru că era un tiran, ci pentru că cel mai des repeta cuvântul ”cumplit”:

– E cumplit ce trăim!… E atât de cumplit să treacă timpul aiurea iar noi să nu mai ajungem eroi în basmele din lumea oamenilor!… Ce poate fi mai cumplit decât să nu mai visezi?!… Cel mai cumplit e că oamenii, nu doar că nu mai cred în basme, nu mai cred în nimic!

Trebuie să-i dăm dreptate grijuliului împărat, căci nimic nu e mai cumplit decât această distrugere a încrederii în celălalt, a credinței în lumea cealaltă, în lumea basmului.

Ca să înțelegeți mai bine, trebuie să vă reamintesc că lumea basmului există doar în măsura în care oamenii cred în ea. Dacă oamenii nu mai cred în ea, încetează și lumea basmelor să mai existe. Și cum ”precum în Basme, așa și pe Pământ”, dacă lumea basmelor încetează să mai existe atunci și lumea oamenilor va înceta să mai existe. Cumplit! Veți spune că, dacă vrem să existăm, trebuie să credem? Cam așa ceva. Cred, deci exist!